Istoricul Primăriei.

Istoricul Primăriei Our City Hall and its Story…

Originea şi evoluţia istorică a Primăriei


Este un fapt istoric cert că fiecare asociere umană şi-a stabilit reprezentanţi şi reguli pentru relaţiile dintre oameni.  Prima atestare documentară a Piteştilor, după cum se ştie, datează din 20 mai 1388, însă mărturiile arheologice care atestă existenţa unor aşezări pe acest teritoriu sunt mult mai vechi. Piteştii sunt numiţi oraş al domniei în mai multe documente în secolul al XVI-lea. Începând cu secolul al XV-lea, avem documente care atestă raporturile de comerţ dintre negustorii piteşteni şi oraşele Sibiu şi Braşov.  

Aşezarea făcea legătura între estul şi vestul ţării, de la Bucureşti spre Craiova şi, de asemenea, din Giurgiu, spre Câmpulung şi Braşov. Fără doar şi poate, în toată această vreme, în pofida lipsei documentelor scrise, Piteştii au avut o formă de conducere. De asemenea, pentru că era oraş al domniei, autonomia şi atribuţiile conducătorilor ei erau limitate de influenţa slujbaşilor domneşti. Nici veniturile conducerii oraşului nu erau foarte numeroase, timp de secole marile construcţii şi amenajări fiind realizate cu ajutorul locuitorilor oraşului.  Realitatea aceasta este caracteristică întregii ţări, nu doar Piteştilor. 

Cea mai veche mărturie scrisă cu privire la conducerea Piteştilor datează din 1582 când oraşul era administrat de un sfat care avea 12 pârgari în fruntea cărora se afla un judeţ.  Sfatul avea drept de judecată asupra locuitorilor, drept de administrare şi reprezentare a a oraşului; încasa dările şi acţiona şi în domeniul comercial (emitea şi confirma acte de proprietate, întărea diferite tranzacţii); repartiza loturile de muncă din moşia oraşului; executa anchete şi asigura poliţia bâlciurilor.  Ni s-au păstrat, de-a lungul timpului, câteva dintre numele celor care au exercitat funcţiile de judeţ şi de pârcălab al Piteştilor. 

Reprezentanţii oraşului Piteşti au asigurat dezvoltarea în timp a localităţii, au asigurat refacerea oraşului după nenumăratele războaie, boli, incendii, inundaţii şi cutremure care au afectat viaţa locuitorilor. Odata cu trecerea timpului şi cu modernizarea societăţii româneşti, modificările au influenţat şi administraţia Piteştilor. Mai întâi, după 1831, prin intermediul Regulamentului Organic şi apoi ca urmare a legislaţiei din timpul domnitorului Cuza şi a Constituţiei din 1866, administraţia oraşului se dezvoltă şi primeşte tot mai multe atribuţii. În perioada 1831-1859, la conducerea Piteştilor se află un maghistrat orăşenesc, condus de un preşedinte, pentru ca din 1859 să fie instituită denumirea de primar.

Începând cu secolul al XIX-lea, Primăria Piteştilor funcţionează pe principii moderne, cu mai multe departamente, în funcţie de legislaţia românească şi de necesităţile ritmului de dezvoltare al societăţii noastre. Cultura, învăţământul, sportul, transporturile, iluminatul stadal, igiena, sănătatea şi siguranţa populaţiei sunt doar o parte dintre preocupările constante ale reprezentanţilor oraşului Piteşti. Pe 7 martie 1837, la iniţiativa mai multor cetăţeni ai oraşului şi prin aportul lor financiar, se decide pietruirea celor două străzi principale ale oraşului Piteşti. La 2 iunie 1860, Consiliul Municipal Piteşti hotărăşte construirea a şase rezervoare de apă necesare pompierilor, precum şi locul de amplasare şi modalitatea de acoperirea a cheltuielilor. Din raportul Primăriei Piteşti înaintat Prefecturii Argeş în 13 noiembrie 1869 cu privire la lucrările edilitare efectuate în oraş, descoperim că fuseseră realizate: pavarea mai multor străzi, repararea majoră a Şcolii publice de băieţi, construirea de noi localuri şi străzi.

Rolul cetăţenilor Piteştilor, precum şi al autorităţilor locale a fost fundamental pentru reuşita războiului pentru independenţă. La Piteşti s-au construit cuptoare pentru pâine şi s-au ridicat spitale pentru îngrijirea răniţilor. Efortul oraşului a fost lăudat de domnitorul României, Carol I, în cadrul vizitei sale la Piteşti, după încheierea războiului.  La 5 aprilie 1885, Primăria Piteşti înaintează un memoriu Prefecturii Argeş pentru a înlesni aprobarea de către Ministerul de Interne a împrumutului solicitat pentru construirea noului sediu al primăriei (va fi dat în folosinţă un an mai târziu, în 1886). 

Ni s-a păstrat tabelul Primăriei Piteşti din 19 octombrie 1892 cu privire la proprietăţile oraşului şi veniturile obţinute. Acestea din urmă erau de 72697 de lei şi 97 de bani.  Proprietăţile care aduceau venit erau: piaţa Sf. Gheorghe (aducea majoritatea veniturilor oraşului, prin cele 65 de magherniţe şi un teren pe care se vindea pâine şi care erau închiriate); târgul săptămânal; un loc de moşie; un altul la Dobrogostea, în devălmăşie; locul de peste apa Râului Doamnei, din jud. Muscel; locul cedat de răposata Maria Dimancea; locul la capul podului Argeş, în oraş, închiriat mai multor persoane; locul lângă julmani, pe malul râului; locul aproape de gara căii ferate; locul pe strada Şcolilor, lângă proprietatea răposatului T. Brătianu; locul în dosul temniţei; pivniţa de sub Şcoala de fete nr. 2.  Proprietăţile oraşului care nu aduceau venituri erau: localul Primăriei; localul vechi al Primăriei; localul Şcolii de băieţi nr 1 şi cel al Şcolii de fete nr. 2; cazarma de pompieri, localurile de la cimitirul comunei şi patru case deţinute de Primărie.

În cadrul procesului de modernizare a oraşului, Primăria Piteşti încheie în 4 noiembrie 1901 un contract cu firma "Vilhelm Pittner" din Viena pentru dotarea cu felinare pentru iluminatul oraşului. Potrivit documentului, Primăria Piteşti solicita câte 33 de felinare pătrate şi 33 de lămpi de tip "Pittner".  Pe 17 mai 1910, Primăria Piteşti aprobă un contract de antrepriză pentru construirea teatrului şi a băii populare. În 10 decembrie 1910, Primăria elaborează un memoriu justificativ pentru întocmirea unui plan de sistematizarea a oraşului. Documentul cuprinde informaţii despre istoria geografică a oraşului; întinderea şi modernizarea reţelei de apă şi canalizare; modalităţile de modernizare a reţelei stradale în concordanţă  cu planurile de dezvoltare pe termen lung ale Piteştilor; formarea şi descrierea întinderii cartierelor oraşului: cartierul comercial, cartierul industrial, cartierul de vile şi cel de locuinţe; construirea unor grădini publice, parcuri şi amenajarea parcului Trivale. Pentru acesta din urmă, în 28 mai 1913, Primăria aprobă proiectul de înfrumuseţare elaborat de arhitectul Pinard. 

Din păcate, prima jumătate a secolului al XX-lea este influenţată decisiv de cele două războaie mondiale. În primul, Piteştii sunt ocupaţi de armata germană şi arhiva Primăriei este distrusă, iar în al doilea, pe lângă dezastrele economice provocate de conflictele armate, Piteştii sunt bombardaţi de aviaţia americană în 6 mai 1944, cu rezultate devastatoare, pentru clădiri şi oameni.

Scurta perioadă de linişte dintre cele două conflagraţii ne arată un oraş Piteşti în plină dezvoltare urbanistică. Pe 15 mai 1935, Primăria oraşului decide înfiinţarea unei pepiniere, a unui stadion, ştrand, patinoar şi poligon de tragere. A doua parte a secolului al XX-lea este reprezentată pentru România de regimul politic comunist. Oraşul se dezvoltă din punct de vedere industrial şi implicit factorul economic produce schimbări pozitive în întreaga viaţă socială a oraşului.

Sunt construite clădiri de utilitate publică (spitale, şcoli etc.), este dezvoltată reţeaua de străzi,  cea de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi cea de electricitate; este întărită paza şi securitatea oraşului, sunt îmbunătăţite măsurile de potecţie socială etc.

Căderea regimului comunist în decembrie 1989 şi reinstaurarea democraţei ca formă de guvernare au necesitat noi eforturi din partea Primăriei Piteşti, pentru a adopta măsurile necesare noilor realităţi politice. Treptat, datorită politicilor de descentralizare administrativă, Primăria Piteşti a primit tot mai multe sarcini, cu privire la organizarea vieţii sociale şi economice a municipiului.

O serie de modernizări necesare oraşului au fost realizate prin atragerea unor fonduri europene, în cadrul  unei politici adminstrative, în concordanţă cu direcţiile de dezvoltare naţionale şi europene.